Visez ruine. Urmele unor cladiri, odinioara posibil frumoase, ce adapostesc acum viermi, muschi mucegait, putregai. Alerg printre ruine, caut ceva. Nu stiu ce anume. Pana trece visul nu realizez exact ce tot caut. Stiu doar ca nu gasesc. Nici ieri nu am gasit. Iar astazi nici atat. Lasand la o parte orice incercare stangace de metafora, alergatul printre ruine imi adanceste si mai mult cautarea. A unui nou si permanent labirint. Mi se pare ca aud o voce… de sub un perete distrus. Pasesc mai cu atentie, sa nu strivesc cumva vreo urma de viata. Caut oare viata? Cum, tocmai aici, printre ruine? Aici sper eu sa gasesc Viata? Da, aici. Chiar si o mica farama de viata, ce asteapta a fi descoperita, dezvelita, stropita, sadita… doar-doar o mai putea face rod.

Si totusi… ce caut eu, inca, printre ruine, printre hartoape? De ce alerg printre ele, cand, in mod obisnuit, nici macar pe teren neted nu-mi pot duce la indeplinire… pasii?
Visez ruine. Mai mici sau mai mari urme ale unei foste vieti. In destramare, in descompunere. In miros greu… de trecut amestecat cu palid prezent. Ruinele nu aduc viitor. Niciodata. Cu toate acestea, tocmai printre ele cred ca imi caut firicelul de iarba, de viata, de viu… De prin cratere si praf, raman cu impresia unei alergari dupa viata-mi. Aproape de fiecare data, pare ca n-o (mai) gasesc. Nici in vis.

admin